A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nici nu s-ar povesti, un om foarte bogat. Si cand se uita la averile lui, ii crestea inima de bucurie, vazand cat putuse aduna. Pasamite, era un om corect si cinstit si toata averea si-o agonisise pe drept, iar nu prin furtisaguri si viclenii. Dar, vorba zicalei, nimeni nu-i perfect. Omul nostru avea un defect cat el de mare. Nu si-ar fi dat averea pentru nimic in lume. Isi iubea banul ca pe ochii din cap. Si in cele trei anotimpuri cu vreme cat de cat frumoasa, nu ducea grija nici unui lucru ,caci natura il hranea cu bunatatile ei oferite gratis: fructe, ciuperci, ierburi, soare din belsug. Iar, in anotimpul gheturilor, vijeliile si viscolele puternice ii risipeau o buna parte din avere. Trebuia sa consume lemnele, bucatele din camara, uneori chiar sa cumpere, ceea ce il ranea de moarte caci vedea cu ochii lui cum galbenii lunecau din buzunarele lui in mainile vanzatorilor. De aceea ura iarna cu o ura neimpacata. Acest om iubitor de arginti putea sa-si urasca si propria viata, daca aceasta ar fi fost in stare sa-i puna in primejdie banii. Pentru el galbenii pretuiau mai mult decat viata. Asadar, omului nostru i se amara sufletul cand se apropia iarna. In dictionarul mintii lui, anotimpul alb insemna anotimpul saraciei. Si acesta tocmai se apropia. Stressul ciopartise mintea bogatasului. Se purta ca si cum ar fi fost in ceasul mortii. Doctorul il sfatuise sa se plimbe mai mult prin curtea lui mare si ingrijita. Pentru o vreme, curtea devenise un adevarat medicament. Cum se plimba el agitat prin curtea plina de servitori ce misunau incoace si-ncolo, unul dintre ei se apropie si-i spuse:
-Ma iertati pentru indrazneala, dar mi se pare ca este ceva in neregula cu dumneavoastra!
-Pentru asta te tin eu in slujba si iti asigur painea cea de toate zilele? Si dupa ce ca imi consumi banii, iti mai permiti sa ma si intrebi lucruri care nu te privesc?
- Ma iertati, stiam un leac impotriva stressului! Dar daca va deranjez ...
-Cel mai bun leac impotriva stressului este ca tu sa ma lasi in pace! Dispari din fata mea, altfel ...
Si servitorul pleca in treburile sale. Bogatul, mai infuriat decat inainte, se gandi totusi ca ar fi trebuit sa vorbeasca cu slujitorul sau, care de altfel era destul de credincios si ii suporta toate mofturile. Ii venea sa alerge dupa el, sa-l implore sa-i dezvaluie medicamentul contra stressului. Dar un om asa bogat ca el, sa alerge dupa angajatul pe care tocmai il alungase si il jignise asa de rau? Si, cum asteptarea e virtute mare, se hotari sa stea pana il va intalni din nou. Si-uite-asa isi continua plimbarea.
Dar, cum mergea el asa linistit prin curte, auzi un tipat indepartat. "Ce s-o fi intamplat?" se gandi ingrozit, deoarece pamantul pe care locuia era pasnic si oamenii erau foarte atenti. Catastrofe nu se mai produsesera de veacuri intregi. Monografia comunitatii demonstra acest lucru.
-Ce s-a intamplat? striga bogatul cu voce tare.
Dar acum, totul era linistit ca inainte. Bogatul se duse ca fulgerul la curtea lui si, luand porta-vocea zise:
-Mare consiliu ! Sa se adune toti slujitorii mei! Am de comunicat un lucru foarte important! Toti slujitorii sa vina in sala de consiliu acum!
Cat ai bate din palme, toti se adunasera. Inclusiv cel care spusese ca are un medicament impotriva stressului.
Bogatul trecu repede la microfon si anunta:
-A auzit cineva de un dezastru care s-a intamplat recent aici in zona?
- Nu!
-Cum nu? S-a auzit un urlet infricosator! Va poruncesc sa mergem toti acolo de unde s-a auzit sa vedem ce s-a intamplat, daca e cineva in primejdie ?! Va conduc eu!
Si pornira in goana mare. Dar, cand ajunsera unde credeau ei c-ar fi sursa, nu era nici un semn ca acolo s-ar fi intamplat ceva. Oamenii, inciudati ca parcursesera atata drum degeaba, hotarara sa chefuiasca pe locul acela cu multa verdeata si cu multa liniste. Si incepura sa danseze, sa cante, sa infulece bucatele. Bogatul se prinse si el in joc. Toata lumea era fericita. Cand, deodata ...
Un urlet infricosator strapunse vazduhul. De data aceasta le baga frica in san chefliilor. Alergara intr-un suflet in directia din care se auzea strigatul. Dar, in locul unde se auzise tipatul nu era nimic in afara unor banale foi de hartie pe jos. Se uitara peste toate, doar, doar o scrie ceva. Isi doreau din inima sa gaseasca un indiciu… Dupa felul in care fusese scos strigatul, nu se intamplase un lucru banal. Dar, pe una din foi, insusi bogatasul gasi scris urmatorul bilet:
“Ajutooooooooooooooooooor! Veniti si salvati-ma, va rog frumos! Sunt intr-o mare primejdie! Servitorul dumneavoastra credincios , X.”
Asa se numea angajatul care ii spusese ca are un leac impotiva stressului. Tocmai el lipsea.
Stressatul nostru, nefiind un om cu suflet rau, ci doar iubitor de averi, isi anunta repede toate slugile si pornira la drum cu mila lui Dumnezeu, nestiind nici ei unde i-or duce pasii.
Si mersera, si mersera, cale lunga sa le-ajunga, pan-ajunsera la o fantana cu apa proaspata si limpede ca lacrima. Acolo, fiind obositi si satui de drum, si avand si apa cu care sa-si astampere setea, intinsera corturile (se pregatisera de drum si le aveau pe acestea la ei) si se pregatira de culcare. In sfarsit, se mai odihneau si ei, dupa atatea zile si nopti de mers fara oprire. Era o oarecare usurare… dar cum prietenul lor nu se mai intorsese si ei nu gasisera decat biletul acela misterios, usurarea nu era deplina ...
Era aproape noua seara. Era deja intuneric. Dar nu toata lumea adormise. Chiar si cei mai rezistenti mai aveau putin si atipeau. Cand, brusc ...
O, Doamne, tipatul se auzise din nou! Si de data asta mult mai infiorator! Ce o fi fost ? De unde o fi venit? Ceea ce observasera cu totii era ca se auzea cand le era lumea mai draga, cand erau pe punctul sa uite de orice grija si suparare. Ba in timpul somnului, ba in timpul petrecerii, ba in timpul plimbarii. Hotarat lucru, era mai bine sa plece la drum si sa nu se mai opreasca decat acolo unde trebuiau sa ajunga, altfel… Asa ca stransera corturile si pornira la drum. Cu siguranta cand ii vor intampina greutatile, nu ii va intampina urletul. Deci mersera, mersera pana ajunsera la o pestera care isi casca gura ca si cum ar fi vrut sa-I inghita. Intrara cu teama acolo, inaintara cativa pasi prin intuneric, cand… o aratare ghebosata le aparu in fata. Atunci, bogatasul striga:
-Lanterna! Dati-mi lanterna! Dar,ce sa vezi! La lumina lanternei aratarea ghebosata era un om imbracat in piele de urs! Iar omul mascat era chiar prietenul lor pe care il cautasera de atata timp! Toti ramasera cu gura cascata si acoperira vazduhul de urale. Dar bogatul,furios, se apropie de el si il intreba:
- Asculta, ticalosule, cum de ti-ai permis sa ne inseli? Tu stii cate neajunsuri am indurat din pricina ta?
-Ma iertati, dar eu am vrut sa va arat ca nu averea e totul, ci prietenia si sanatatea celor dragi! Si, daca observati, a trecut si iarna de cand tot ma cautati! Eu foloseam jocul ecourilor si strigam cat de tare puteam.
Asa se explica srigatul pe care l-ati auzit!
Bogatul ramase pe ganduri si de atunci hotari sa se schimbe.
Morala: Da-i omului mintea cea de pe urma.

Rosca Ruxandra, Scoala Generala nr. 3, Rovinari, judetul Gorj