Toamna a venit si cei doi prieteni Luca si Codrut au început scoala. Emotiile legate de acest eveniment i-au coplesit pe micuti, deoarece toata ziua nu vorbeau decât despre viitori colegi, despre cum va fi învatatoarea, dar mai ales despre ceea ce vor face de acum încolo. Înca din primele zile ale începerii anului scolar, cei doi baieti care au devenit si colegi de clasa, s-au lasat antrenati de enigmele manualelor scolare. Astfel ca fiecare ora de curs devenise o provocare pentru ei. Acest lucru s-a putut observa foarte curând, deoarece nu dupa multe zile de la eveniment, cei doi copii au devenit foarte comunicativi, cu restul colegilor. Învatatoarea, care si ea la rândul ei avea un baietel în clasa a II-a, i-a întrebat pe elevi, daca stie cineva ce este o moara si la ce foloseste ea. A pus aceasta întrebare, pentru a observa câte ceva despre cunostintele lor.

- Moara este o casa mare de lemn, care sta pe malul unui râu si face faina si malai, din care se fac cozonaci, pâine si mamaliga, raspunse Luca.

- Bravo! îl felicita învatatoarea.

- Dar eu stiu de o alta casa de lemn, care face must, adica stoarce strugurii, s-a laudat si Codrut.

- Da! Vai ce minunat! Dar de unde stiti voi atâtea lucruri? întreba învatatoarea.

- Pai am fost vara asta la bunici, la tara si acolo era un batrân care ne-a aratat ce înseamna o moara, un teasc de stors strugurii si o troita. Dar tot Mos Radu, ca asa îl cheama pe batrân, ne-a spus ca mai este un loc în Bucuresti, unde sunt multe astfel de case, strânse toate ca într-o colectie pentru noi, ca sa le vedem si sa ne aducem tot timpul aminte cum traiau bunicii nostrii.

- Da copii, asa este, exista un loc în Bucuresti care pe cât de vechi, pe atât de frumos si interesant este si are darul ca întotdeauna ne linisteste sufletele .

- Si cum se numeste acel loc? întrebara copii.

- „Muzeul National al Satului Dimitrie Gusti”, el este locul unde se pastreaza istoria bunicilor nostri.

- Vrem si noi sa mergem sa vedem Muzeul Satului!!! strigara copii bucurosi.

- Este o idee foarte buna dragi copii, asa ca ma gândesc sa mergem duminica, ce spuneti? zise învatatoarea. Am uitat sa va spun, puteti sa-i chemati si pe parintii si bunicii vostrii, pentru ca ne vor fi de ajutor cu unele explicatii despre acele monumente. Pentru ca, vreau sa va rog ca de acum încolo sa le spuneti monumente indiferent ca sunt case, mori de apa sau altceva.

Iata ca a venit si mult asteptata zi de duminica, asa ca toti bobocii clasei a I-a erau strânsi în fata scolii, cu parinti, bunici, frati si surori. Toti erau nerabdatori sa se urce mai repede în autocarul ce avea sa-i duca pâna la Muzeul Satului.

Drumul a fost bun, autocarul stabatând bulevardele pâna la destinatie fara a avea probleme în trafic.Ajunsi acolo, micutii au coborât din autocar si s-au îndreptat spre intrare. Cladirea muzeului impunea prin simplitatea ei.

Odata intrati în incinta muzeului, ei au lasat ca prin farmec zarva care îi cuprinsese, fiind coplesiti de emotiile a ceea ce vedeau.

- Vai ce multa verdeata si câta liniste este aici, se minuna Luca.

- Dragii mei, începu învatatoarea, când se strânsera toti copii pe lânga ea, trebuie sa va spun câteva cuvinte despre acest muzeu, înainte de a începe sa-l vizitam. Deci spuneti-mi pentru început, stie cineva de ce se numeste “Muzeul National al Satului Dimitrie Gusti”?

- Fiindca sunt multe case din lemn ca la sat, raspunse un copil.

- Asa este, dar cine stie de ce se numeste si Dimitrie Gusti?mai întreba învatatoarea. Nu stie nimeni? întreba din nou dupa o mica pauza. O sa va spun eu! Dimitrie Gusti a fost un mare profesor care si-a iubit foarte mult tara. El a colindat împreuna cu colegii si studentii lui prin toata România si a adus aceste monumente aici la Bucuresti. Astfel s-a nascut acest muzeu, fapt care s-a petrecut de mult de tot, pe când bunicii vostrii erau si ei mici ca voi.

- E mult de atunci? întreba Codrut.

- Da e mult de atunci, dar oamenii de-a lungul timpului l-au iubit si l-au îngrijit ca sa ne bucuram si noi astazi de el. Asa sa faceti si voi când veti fi mari, sa aveti grija de el, ca sa fie permanent frumos. Promiteti ca asa veti face? întreba învatatoarea.

- Promitem! strigara copii fericiti.

- Acum hai sa ne apropiem de monumente, ca sa le vedem si sa le cunoastem mai bine. Vedeti copii, aici toate monumentele sunt asezate dupa regiunea de unde provin. Vedeti aici sunt de peste tot din tara asta, din Moldova, din Transilvania, din Oltenia, Dobrogea sau Banat. Aceste regiuni geografice sunt cele care formeaza tara noastra România.

- Chiar nici nu v-am întrebat, noi ce suntem? întreba învatatoarea.

- Români! veni imediat raspunsul din partea copiilor.

- E important sa stiti lucrurile acestea, pentru ca de-a lungul timpului, în tara noastra au mai venit si alte popoare, cum ar fi nemti, unguri, rusi, tigani. Anul viitor, în vacanta de vara, o sa organizam o tabara scolara undeva în Transilvania, ca sa va împrieteniti cu copii maghiari. Si ca sa fie totul perfect o sa va jucati împreuna si o sa mai avem tot felul de concursuri. Ei si acum hai sa ne uitam la aceasta casa. Vedeti ce curte mare are? Si câte casute mai mici sunt aici? întreba învatatoarea.

- Da! au raspuns copii.

- Dar uitati-va copii la poarta de la intrare, vedeti cât de frumoasa este? A fost facuta din lemn. Tot ce vedeti aici flori, pomi, mâini, au fost cioplite manual de catre mesterii din zona. Aceasta casa cu mai multe casute pe lânga ea si împrejmuita cu gard se numeste gospodarie. Aceasta a fost adusa dintr-o zona din nordul tarii noastre care se numeste Maramures. Acolo sunt multe paduri si de aceea chiar si acum oamenii din Maramures îsi fac casele si portile din lemn. Vedeti cât de frumoasa este aceasta poarta?

- Dar cum se numeste satul de unde a fost adusa aceasta gospodarie? se chinui sa pronunte corect Codrut.

- Satul se numeste Ieud, si dupa cum vedeti acolo casele sunt mari si frumoase, construite de oameni minunati.

- Toata este din lemn, inclusiv acoperisul, iar scândurelele de pe acoperis se numeste sindrila, continua învatatoarea. Si cum va spuneam, în aceasta gospodarie sunt multe alte constructii, dar în ele stau vacile, caii, caruta cu plugul si multe altele ce erau necesare gospodarilor. Acolo unde dorm caii este sura. Unde se pune fânul cosit si pus la uscat este hambarul. Mai sunt magazii pentru sape, topoare, seceri, adica pentru unelte. Iar în interior, casa are mai multe încaperi! continua învatatoarea. Vedeti ca este o intrare larga, îngradita cu o balustrada de lemn?

- Da! raspunsera copii.

- Aceasta este prispa casei si aici în serile de vara, cei din familie stateau, se odihneau, torceau lâna, mâncau, sau faceau diferite treburi casnice. De aici, din prispa, se intra în alta camaruta, care este mijlocul casei. Vedeti cât de frumos si aranjat e aici? Acesta este tinda. Si este de faptul holul pe care îl avem noi în apartamentele noastre. Dar bunicii nostri pastrau în tinda diferite lucruri folositoare lor. Vedeti obiectul acela de lemn, înalt si cu un lemn înauntru?Este o piua si se folosea la macinatul boabelor de porumb si grâu. Este daca vreti, o moara de macinat, mai micuta, folosita de membri unei familii. Mai sunt diferite ulcioare, din lemn si ceramica frumos colorate! continua învatatoarea.

- Ce frumoase sunt! se mirara copii, dar cine le-a facut? întreba un copil.

- O parte cei din casa, o parte mesterii din sat sau din alte sate vecine, raspunse învatatoarea.

- Dupa cum vedeti copii, continua ea, aceasta casa are doua camere si o camara. Una dintre camere era folosita tot timpul de catre cei din familie. Aici ei stateau, se odihneau, mâncau, sau, în timpul iernii, gospodinele lucrau diferite haine sau tesaturi la acel obiect mare de lemn, denumit razboi de tesut. În partea cealalta dupa cum vedeti, este o alta camera mai frumoasa, unde se gaseste acest cuptor pentru facut mâncare. Aceasta este camera de oaspeti. Aici veneau prietenii sau rudele familiei duminica, sau în alte sarbatori cum ar fi Pastele sau Craciunul si petreceau cu mâncaruri, bautura si multa voie buna. Si sa nu uit! Priviti ulcioarele sau strachinile de ceramica, care sunt deosebit de frumoase si sunt peste tot pe pereti, împreuna cu stergarele sau prosoapele multicolore.

- Acum hai sa iesim si sa mergem mai departe la o alta casa. Dar nu înainte de a-mi spune, daca v-a placut ceea ce ati vazut? îi întreba învatatoarea în mijlocul gospodariei.

- Da, absolut tot! au raspuns copii bucurosi.

Ajungând înapoi pe alee, învatatoarea se îndrepta spre o casa mica de pamânt si acoperita cu paie, care era dincolo de drum. Constructia era de o simplitate rapitoare, ce-ti oferea si o liniste ancestrala.

- Priviti copii aceasta casa, e construita cu totul diferit fata de prima. Nu mai are atâta lemn, ba dimpotriva, aici gasim paie la acoperis, fata de primul unde sunt fixate scândurele. Si dupa cum vedeti, casa este mica si este facuta din pamânt, nu este ca cealalta mare si din bârne de lemn. Învatatoarea începuse sa le explice aceste lucruri, în timp ce copiii deja umplusera curtea din fata casei, dar toti erau numai ochi si urechi la cele ce auzeau. Parca este adusa din povestea Albei ca Zapada, voi fiind piticii cei cuminti si ascultatori, continua ea.

- Si dumnevoastra parca sunteti Alba ca Zapada, daca noi suntem piticii! zise Codrut, facând-o pe învatatoare sa roseasca usor.

- Da se poate, dar asta e viata, eu nu sunt Alba ca Zapada, asa cum nici voi nu sunteti piticii!! glumi ea. Dar ce spuneti voi de aceasta casa, cum vi se pare?

- E frumoasa dar e asa de mica! raspunse un copil.

- Da asa este si totusi aici traiau familii cu multi copii si chiar cu batrânii. Totusi desi mic, spatiul era aranjat dupa nevoile lor. Ea a fost adusa din Transilvania, care este o alta regiune româneasca, situata dincolo de Muntii Carpati. Este o zona unde desi se facea multa agricultura, oamenii erau foarte saraci, asa ca ei, asa cum v-am mai spus, nu puteau sa-si construiasca o casa mare. Si atunci faceau si ei locuintele asa cum puteau, din pamânt si paie, si cred ca traiau destul de fericiti toti laolalta. Uitati-va în interior, este mai mic decât dincolo, dar si aici este o tinda, cu un cuptor facut din pamânt, pentru încalzire si pentru prepararea mâncarurilor. Si aici întâlnim oale si strachini, diferite ulcioare, dar si tesaturi, stergare, sau alte obiecte de îmbracaminte. Erau si ei ca fiecare oameni, munceau pentru a trai si bineînteles ca si petreceau când era de petrecut. Deci ati vazut pâna acum doua gospodarii din Transilvania si din Maramures, care desi diferite sunt totusi frumoase, nu?

- Da, sunt foarte frumoase! raspunsera copii.

- Acum haide sa ne apropiem de aceasta cladire înalta, continua învatatoarea, înaintând spre o biserica de lemn adusa tot din Maramures. Când s-au apropiat toti copiii de intrarea bisericii, învatatoarea a început sa le explice în continuare.

- Copii, constructia din lemn pe care o vedeti a fost construita de foarte mult timp, adica de mai bine de 200 de ani. Este o biserica din nordul tarii, din Maramures si a fost construita de mesterii din zona, pentru oamenii din sat acela, dar si din cele învecinate.

- Dar ce înalta este? a întrebat un copil. De ce au facut-o asa de înalta? Ca de abia i se vede crucea din vârf....

- Pentru ca Maramuresul este un loc cu multa padure, cu dealuri si munti înalti, iar satele sunt departate unele de altele. Astfel, oamenii trebuiau sa vada unde este biserica lor, pentru a putea veni sa se roage la Dumnezeu, mai ales duminica si an zilele de sarbatoare. Asa ca mesterii din sat s-au gândit ca ar fi bine, sa-le construiasca foarte înalte, pentru a putea fi usor de observat. În acelasi timp, satenii când erau la munca la câmp, sau la padure puteau sa se simta aparati, stiind ca pe vârful bisericii lor iubite sta o cruce, care îi pazea tot timpul de rele. Iar atunci când dusmanii navaleau în sat sa jefuiasca, satenii anuntau primejdia celor din alte sate, batând toaca si clopotul din clopotnita. Mai se urcau sus, pentru a vedea pericolul si astfel satenii se puteau ascunde prin padure, pâna ce nelegiuitii plecau. Vedeti copii, biserica are o intrare larga din lemn, cu o balustrada cioplita, care se numeste pridvor. Prima încapere este decorata cu tot felul de picturi amuzante, dar cu diferite lectii de învatatura pentru oameni. Uitati-va la omul acela pictat care are o bucata de brânza în mâna. Pe lânga ele mai sunt alte personaje urâte cu coarne, aia fiind dracii care îl chinuie pe omul cu brânza. Si stiti de ce? Pentru ca omul a furat brânza si acum era pedepsit de draci. Asta înseamna ca nu e bine sa furam nimic de la nici un coleg, sa nu mintim parintii când luam note proaste, sa nu ne batem colegii cei mici, adica sa fim cuminti. Voi sunteti copii cuminti si harnici la învatatura?

- Da noi ne ascultam parintii si vrem sa luam note bune la scoala, raspunse Luca.

- Bravo copii asa trebuie sa faceti tot timpul, raspunse învatatoarea. Dar vedeti ca în biserica mai este o alta încapere cu alte picturi tot la fel de frumoase. Voi stiti cine sunt personajele din picturi?

- Nu, nu stim!, raspunsera câtiva dintre copii.

- Acele personaje se numesc sfinti, iar picturile se numesc icoane. Sfintii au fost si ei oameni ca noi, dar pentru ca au facut fapte bune în timpul vietii, au devenit nemuritori si sunt dincolo de nori, într-un loc numit Rai, unde este Dumnezeu, Isus Hristos si Fecioara Maria. Ei ne ajuta pe noi ca sa facem fapte bune si sa nu cadem în ispita diavolului, pentru ca vedeti ce pedepse grele primim. Si ca sa stim tot timpul ce e bun si ce e rau pe lumea asta, toate faptele bune facute de Isus Hristos si de catre sfinti au fost scrise într-o carte denumita Biblie, pe care e bine sa o cititi cu atentie când veti fi mai mari.

- Aaa, am vazut o Biblie la Buni! zise Luca. Si ea îmi citea din Biblie în fiecare seara când am fost la tara, mai zise el. Dar eu n-am reusit sa aflu niciodata sfârsitul povestilor, pentru ca adormeam imediat! mai spuse el.

- Daca toata ziua alergai prin sat, normal ca seara erai frânt... îi raspunse învatatoarea. Dar voi stiti cine lucreaza la biserica?

- Nu!

- Preotul e cel ce lucreaza într-o biserica, dar trebuie sa stiti ca munca lui se numeste slujba, iar el slujeste biserica si pe noi credinciosii. El e cel care ne boteaza, sau ne cununa, sau tine slujbe duminica, sau în timpul altor sarbatori mari de peste an. Iar biserica se mai numeste si Casa Domnului. Oricum, când veti fi mai mari, veti întelege mai multe despre ceea ce v-am povestit acum. Acum hai sa iesim si sa mergem mai departe.

Muzeul începuse sa se trezeasca din amorteala diminetii, poate si din cauza copiilor care erau destul de zgomotosi. Vizitatorii începusera sa umple aleile din beton, iar aparatele foto deja începura sa se întreaca în captarea imaginilor. Multi dintre vizitatori erau straini si acestia parca sorbeau din priviri monumentele din muzeu. Grupul de copii condus de învatatoare, au iesit din curtea bisericii si au înaintat spre alte obiective. La un moment dat, au ajuns în fata unor casute mici acoperite cu paie.

- Priviti copii ce case mici de abia se vad, spuse învatatoarea. Si acestea parca sunt ale piticilor din povestea cu Alba ca Zapada! Dar ele sunt de fapt case unde au locuit familii cu copii si bunici. Aceste case se numesc bordeie si daca va uitati mai atent o sa observati ca sunt pe jumatate îngropate în pamânt. Dar si la ele s-a folosit lemnul de stejar, iar acoperisul este din paie. Aceste bordeie au fost aduse în muzeu dintr-o alta regiune din România, care se numeste Oltenia. Oltenia este o regiune apropiata de Bucuresti, iar aceste bordeie erau construite în pamânt, pentru ca se faceau usor. Satele de unde au fost aduse, erau pe vremuri, mai tot timpul atacate de turci, care veneau sa jefuiasca si sa dea foc la sate. Asa ca dupa ce turcii plecau, aceste bordeie se puteau reconstrui rapid, chiar daca li se dadusera foc. Acest lucru era posibil, deoarece unii pereti se mai pastrau fiindca erau îngropati în pamânt.

- Vai ce viata grea au putut sa aiba bietii oameni! se mirara copii.

- Da si trebuie sa va reamintesc, ca unii dintre bunicii nostri atunci cand erau mici ca voi, au trait în astfel de case. Dar si ei se jucau ca orice copil si ei mâncau na na de la parinti, atunci când faceau nazbâtii. Deci erau si ei ca si voi! mai zise învatatoarea. Copii priveau cu multa atentie paiele, bârnele de lemn, micile ferestre ale bordeiului. Erau captivati de ceea ce vedeau, pentru ca totul se reducea pentru ei la o lume de poveste, datorita acestui bordei. Dupa ce s-au saturat de admirat, copii împreuna cu învatatoarea lor, au ajuns în fata unei cladiri înalte, solide, care trona falnic în mijlocul celorlalte gospodarii. Cladirea avea un etaj, fiind construita din piatra. Parterul se înalta cam la un metru de la pamânt, astfel ca exista o scara în fata intrarii. Accesul în cladire se facea printr-o prispa larga, iar pâna la etaj te puteai urca pe o scara de lemn. Etajul era tot atât de aspectuos ca si parterul, având si el un balcon mare. Constructia avea un acoperis impunator si larg, fiind învelit cu lemn..

- Voi stiti ce este MacDonald’s? întreba învatatoarea.

- Da stim, pentru ca noi mergem acolo mereu cu parintii sau bunicii

- Mie mi-a organizat ziua de nastere anul acesta, se lauda un alt copil si am invitat acolo pe prietenii mei de la gradinita si pe vecinii de la boc.

- Si ce ati facut acolo? întreba învatatoarea,

- Pai am mâncat hamburgeri, am baut Coca-Cola, am dansat dupa muzica lui Michael Jackson, si ne-am mai jucat si pe tobogane. Vai ce frumos a fost! zise copilul.

- Si ti-a placut?

- Tare mult!

- Asta vreau sa va întreb si eu acum, voi stiti cum se numeste aceasta cladire si la ce folosea?

- Nu, nu stim, raspunsera copii.

- Aceasta cladire se numeste han si a fost adusa din alta regiune româneasca, numita Muntenia. Acest han era MacDonald’s pentru bunicii vostrii, când erau si ei de vârsta voastra. Ei veneau la un han ca acesta împreuna cu parintii, sau bunicii lor, atunci când veneau de la târguri, de unde faceau cumparaturi, necesare în gospodarie. Ei veneau pe jos,cu carutele, sau calare, iar aici mâncau ciorbe, mâncaruri, beau vin si tuica, sau diferite sucuri de fructe. Iar ca sa fie totul bine, aici erau diferite tarafuri de lautari, adica oameni care cântau din fluier, cimpoi, vioara, tambal si alte instrumente muzicale, muzica populara. Oamenii din sate nu mergeau atât de des la hanuri, pentru ca erau putine si se ajungea greu, dar când se întâneau la diferite bâlciuri, se mai abateau la câte o fripturica si o carafa de vin ca sa-si mai povesteasca necazurile sau bucuriile. Iar copii se jucau în diferite masinarii, cum ar fi leagane si mâncau fructe, covrigi si cozonaci. Dar toti erau fericiti! Cam astea au fost cele ce trebuiau sa aflati astazi, zise învatatoarea. Sper ca veti tine minte când va voi întreba unde se boteaza copii, sau unde mergeau oamenii sa manânce dupa ce veneau de la târg. Acum hai sa ne întoarcem la autocare, ca e cazul sa mergem, unde credeti?, la MacDonald’s, ca sa mâncam ceva! Grupul de copii, se bulucira spre poarta muzeului. Învatatoarea îi opri o secunda, întrebându-i:

- Mai copii, când parasiti pe cineva cum spuneti?

- Aaa, am uitat! La revedere Muzeul Satului! Ne vom revedea din nou cât de curând!

-Sfarsit-