Cei doi prieteni, Luca si Codrut, plecara hai-hui pe ulita satului, bucurosi nevoie mare de soarele puternic al diminetii de vara. Cât de curând trebuiau sa înceapa clasa întâi si erau fericiti ca puteau sa se joace si sa se plimbe în voie prin sat. Venisera cu o seara înainte la bunicii lui Luca, iar azi era prima lor zi de hoinareala. Dupa ce au strabatut toata ulita, au ajuns pâna la urma, la moara satului. La treburile morii se pricepea Mos Radu, un batrânel mustacios, gras si rumen la fata, ca în povestile de odinioara. În dimineata aceasta venise si el la moara, si desi ocupat pâna peste cap de anumite probleme ce i le pricinuia batrâna moara a satului, îsi facu timp sa stea putin de vorba cu prichindeii nostrii.

- Buna ziua, Mos Radu! zise Codrut, ce mai faceti?

- Buna ziua mai copii! Iaca treaba p-aci pe la macanitoarea asta... raspunse batrânul. Dar cu voi ce e? Ca parca vreti sa cuceriti tot satul, în loc sa va jucati cu ceilalti copii.

- Mosule te-am ruga sa ne spui si noua câte ceva despre moara satului, sau macanitoare cum zici matale, zise Luca.

- Pai ce as putea sa va spun mai voinicilor... iaca ea ne-o hranit pe toti din sat, ba pot spune ca în grija ei au fost si vecinii din alte sate.

- Cum mosule? Cum adica v-a hranit? Cum poate o casa mare de lemn sa hraneasca oameni si copii? Matale râzi de noi, nu-i asa? Si ce? Acuma nu mai hraneste pe nimeni? întrebara copii nedumeriti...

- Ei vad eu ca aici nu e de gluma, trebuie ca sa stam oleaca din munca ca sa mai si povestim nitel, asa-i mai copii? întreba încet mos Radu, oftând greoi în barbie.

- Mai copii povestea care vreau sa v-o spui nu-i cu balauri sau cu Feti-Frumosi, este cu moara asta a noastra, a satului nostru...întelegeti voi...e o povestioara simpla si frumoasa care, daca sunteti ochi si urechi, o s-o întelegeti numaidecât. E foarte frumoasa, continua mosul. Dar voi vreti neaparat sa o stiti?

- Da mosule te rugam frumos! începura copii.

- Pai ce sa va zic mai vitejilor, începu batrânul sa povesteasca rar, vedeti voi asta este o moara de apa, care trozneste primavara din încheieturi, când curge apa multa, iar roata ei cea sprintena se învârte cu foc. Voi stiti ca aici se macina boabele de grâu si porumb, care sunt adusi cu sacii de catre bunicii si parintii vostrii. Si ca din boabele de care v-am spus, se face faina cea alba ca zapada si malaiul galben ca aurul. Faina sau malaiul este dus înapoi acasa, iar bunicutele si mamicile voastre fac pâinea cea gustoasa, cozonacii cei pufosi, si mamaliguta cea gustoasa?

- Da stim...au raspuns pustii

- Ei când eram eu prichindel ca voi, tatal meu, cu bunicul meu si cu alti oameni în putere din sat, au hotarât sa faca o moara pe locul alteia hodorogite de vreme. Si au facut-o. Au adus lemne groase de la padure, le-au cioplit, le-au rostuit, le-au lucrat cum au stiut ei mai bine si dupa ceva vreme s-o nascut moara asta. Atunci era si ea ca un copil, ca voi adica, dornica sa slujeasca oamenii care-i dadusera viata cu ceva vreme înainte.

- Adica o moara poate sa fie si ea copil ca noi? Nu se poate! Eu am crezut ca a fost dintotdeauna asa ... ca acum, se mirara copii.

- Da, a fost si ea prunculet ca voi, continua batrânul. Dar vedeti, cum noi, oamenii mari si voi copiii avem mâini, cap si picioare, asa si ea, moara noastra cea mititica, are un corp cu care se mândreste si care fie vorba între noi, desi e batrâior, totusi înca e zdravan, zise batrânul cu mândrie în glas.

- Da? Uite ca niciodata nu as fi crezut ca moara asta poate sa aiba un corp ca al nostru cu mâini si picioare ca al nostru. Eu stiam ca are o roata. Spune-ne mosule ce taina ne ascunzi, ca noi nu mai întelegem nimic, se rugara copii.

- Pai sa spun atunci, continua mosul, uite aci, vedeti voi un lemn lung si scobit în interior ?

- Da

- Lemnul acesta se numeste jgheab si apa care vine de la râu, trece prin el si cade exact în roata aceea mare si frumoasa, continua batrânul.

- Aha! exclamara copii.

- Dar voi ce credeti, roata are si ea rostul ei sau nu? Vedeti voi ca ea parca ar avea niste cupe de lemn, asa e sau ma însel cumva? Dati-va mai aproape sa vedeti mai bine, zise mosul.

- Da asa este, au raspuns copii.

- Ei vedeti voi, apa cade cu putere în cupele rotii, dupa care ea merge mai departe în drumul ei spre râu, dar roata se misca. Mai departe uitati-va la stâlpul acela gros care sta culcat si este si sta cu capetele sprijinite de bârnele de la margini, si el se învârte odata cu roata morii, dar el o sa ajute la facerea fainii si a malaiului.

- Pai cum se poate una ca asta, ramasesera copii cu gura cascata, cum e posibil ca un lemn sa faca faina?

- Este posibil pentru ca este simplu. Haideti înauntru sa va arat! Vedeti, aici e un cos, pe unde se baga boabele pentru a fi macinate. Si ea, moara, le macina repede-repede si ne da dupa ceva timp în ladita de dedesupt, faina sau malaiul. Iar cu malaiul si faina v-am povestit la început ce cozonaci, prajituri si alte bunataturi se face. Acum mai voinicilor, ati înteles de ce v-am zis la începutul istorioarei mele, ca moara asta ne-o hranit pe toti cei din sat si chiar si din alte sate?

- Da mosule acum ne-am dat seama si noi de ghicitoarea dumitale.Si când ma gândesc ca am vazut-o în fiecare vacanta, dar eram mai mic si nu stiam ce moara buna la suflet este, zise Codrut traind puternic aceasta mare descoperire. Parca simt altceva acum.

- Mos Radu, îti multumim ca ne-ai spus povestea morii, dar cred ca o sa dam fuga acasa sa o rugam pe bunica sa ne faca niste cozonaci mari si pufosi, din faina care sa macinat aici, la moara noastra draga, zise Luca.

- He, he, he, fugiti dar sa nu va împiedicati, bine ca ati prins drag de moara si astept sa-mi aduceti si mie o felie de cozonac.

-Sfarsit-