A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nici nu s-ar povesti, un imparat foarte puternic. Acesta stapanea peste sapte tari si sapte mari. Avea averi uriase si cei mai credinciosi servitori, mosii intinse si, ce sa mai la deal la vale, tot ce-i dorea inima. Dar, mai presus de toate, avea o fata frumoasa ca un diamant.
Dar ,acestui imparat bogat, ii lipsea ceva. Ani de zile cautase acest lucru care-i lipsea si care pentru el valora cat toate averile lui. De cand era fecior simtea un neajuns, o nemultumire cumplita. Facuse cele mai mari sacrificii, colindase pe la cei mai mari invatati, dar in zadar. Nu gasise nicaieri lucrul pe care si-l dorea. Acum imbatranise si renuntase la cautari. Singurul lucru pe care il facea cat era ziulica de mare era sa-si admire fata. Si zau, avea ce admira. Un par blond si lung, lung pana la genunchi, niste maini subtiri si firave ca insasi tulpinile ghioceilor si niste ochi albastri ca niste stele care stralucesc pe cerul senin. Aceasta era fata.
Intr-o zi, cand imparatul statea pe tron si se plictisea de moarte, fata lui veni intr-un suflet la el si ii zise:
- Tata, tata, esti intr-o mare primejdie!
- Ce s-a intamplat, printesa?
- Astazi pe cand ma plimbam prin gradina, printul din regatul vecin imi aparu in fata,insotit de cativa argati. Ingenunche in fata mea, si ma ceru de sotie. Eu nu am spus nimic. Vazand ca nu accept cu entuziasm, el imi spuse ca daca nu o sa ma casatoresc cu el, o sa porneasca razboi impotriva ta. Aflai pe cai ocolite si ca i-a pus gand rau averii tale! spuse printesa dintr-o rasuflare.
Imparaul sari ca ars cand auzi aceste cuvine, dar isi reveni intr-o clipita. Ii spuse printesei sa nu-si paraseasca dormitorul cat va ameninta aceasta primejdie peste regatul sau si sa nu stea de vorba cu nimeni. Nici macar cu cei cunoscuti. Printesa ii promise. Dupa ce se asigura ca fiica sa nu este in pericol, isi chema sfetnicii pentru a tine un consiliu. Adunarea imparateasca hotari ca imparatul sa nu mai ezite si sa-si adune oastea. Insa nu se stia din ce parte va ataca inamicul. Deci, se decisera sa asedieze ei primii cetatea dusmana. Asa si facura...
Si incepu razboiul... Razboi greu cu neajunsuri, care tinu doi ani neincheiati. In acest rastimp, printesa ajunsese sa vorbeasca o limba invetata de ea, ca sa-i mai treaca de urat. Se mirau toti vazand-o cum vorbeste singura toata ziulica. Se temeau sa nu fi innebunit. Si intr-adevar parea ca uitase complet limba materna...
In timp ce locuitorii castelului se ingrijorau din ce in ce mai mult de starea printesei, imparatul habar-n-avea ce se petrece. El era in al noualea cer. Avusese parte de o victorie din cele mai stralucite. Cu un plan de lupta ingenios, si cu o vitejie de neinchipuit, oastea imparatului se intorcea triumfatoare spre palat. Pe drum, numai haine asternute in drumul lor, urale si strigate de biruinta. Imparatul era in culmea fericirii. Dar deodata isi aminti de... gandul lui ascuns, de nefericirea lui. Incerca sa vada daca nu cumva acel neajuns disparuse. Dar nu, era tot acolo, nemiscat. Tot nu gasise lucrul care sa-l faca fericit...
Pe cand se gandea imparatul la verzi si uscate, ajunsera la palat. Dar, spre mirarea lor, nimeni nu-i aplauda, nimeni nu le zise-o vorba buna. Toata lumea statea morocanoasa de parca ai fi crezut ca victoria este de partea inamicilor. Imparatul vazand asemenea purtare din partea supusilor sai, se duse furios la paharnicul castelului si ii zise:
- Ce se intampla, morocanosilor, nu vedeti ce victorie strasnica am avut eu asupra dusmanilor? Eu vin invingator, toti oamenii ma lauda, si numai acasa la mine nu gasesc veselia potrivita unei astfel de intamplari? Va arat eu voua motiv de tristete!
- Imparate, se vede ca ai fost plecat multa vreme si nu mai stii ce se intampla pe aici! Printesa vorbeste toata ziua singura! Si nu numai atat, dar vorbeste ceva ce nu putem intelege, o limba inventata de ea!
Imparatul cum auzi, fu strapuns de un fulger. Daca iubita lui fiica, datorita promisiunii pe care i-o facuse lui, si anume de a nu vorbi cu nimeni, innebunise? Daca nimeni nu mai putea vorbi cu ea? Se duse cu iuteala vantului in camera fiicei lui si o intreba:
- Ce faci, domnita?
- Adksksk! raspunse fata in limba ei.
- Doamne, dar ce-ai patit?
- Ta-ta, nu mai pu-team su- por- ta ta- ce- rea! spuse fata silabisind, deoarece uitase buna parte din limba ei.
Atunci, imparatului ii veni in minte o idee stralucita. Isi puse fata sa-l invete si pe el si pe ceilalti conationali limba inventata de ea. Fata accepta. Tatal ei dadu sfoara in tara ca de-acum natia lor va avea o noua limba, care va fi folosita numai cand vor dori ca ceilalti sa nu inteleaga ceea ce vorbesc ei. Si de-atunci, nici un razboi nu mai fusese pierdut, si toate planurile mergeau struna. Era cu adevarat fericit...

Rosca Ruxandra, Scoala Generala nr. 3, Rovinari, judetul Gorj