Ce greu era sa fii bun in timp ce viata lua amploare sub ochii contemporani ai destinului… Trebuia sa ai grija de toti, mai putin de tine… Ha ! Ce viata naiva… Acel om care si-ar sacrifica viata pentru altii trebuie sa fie un om fara judecata… un om care stie sa traiasca numai prin faptele lui de generozitate sau marinimie… Dani era una din aceste persoane… Si scuzati-ma daca gresesc, dar pentru un baietel de 10 ani, atras de ispitele vietii din ce in ce mai sofisticate, mai noi, mai atragatoare, e foarte greu sa duca un trai plin de altruism.

De cand se stie el pe lume, Dani a facut numai fapte bune… I-a ingrijit pe oamenii sarmani, si-a dat tot ce era mai bun lor, ingrijea florile, animalele… Le iubea pe toate… Le respecta… Era genul de om care iti aducea zambetul pe buze indiferent daca in momentul acela erai trist sau plangeai… Probabil lumea avea nevoie de mai multi “Dani” cu sufletul la fel de mare ca el.

Dani avea un corp firav… Pielea lui alba stralucea fermecatoare in lumina soarelui de vara, iar buzele lui mici, gingase, reflectau frumusetea varstei de aur, frumusetea copilariei… Fruntea ii era decisa, dar blanda si iti dadea un sentiment de liniste… Ochii insa, erau cei mai nevinovati din toata lumea… Irisul albastru acoperea o parte din albeata, facand ochii sa para mari, inofensivi… Micile firicele alburii patrundeau incet, incet pe marginea lui, apoi ajungeau la stratul negru din mijlocul irisului… Nasusorul mic se pitulea mereu in haina, dandu-i baiatului un aer timid si cuminte.

Dani nu provenea dintr-o familie bogata, ci mai degraba chiar saraca… Tatal lui era miner, dar recent a avut loc un accident la mina unde lucra, iar vina cazu pe spinarea lui… Se intelege ca a fost dat afara, ramanand fara un loc de munca… Mama lui locuia la tara si cultiva porumb, pe care il vindea si trimitea banii castigati acasa… Probabil ca nu-l mai vazuse pe Dani de aproape cinci ani… Si toate astea sunt poate consecintele lumii nepasatoare.

La varsta de 3 ani, Dani a primit in dar de la matusa lui o masinuta mica si rosie, pe care a pastrat-o si acum in dulapul lui saracacios… Era singura lui jucarioara… Cat despre matusa, ea era putred de bogata, dar zgarcita si infumurata… Uitase de mult de rudele ei neajutorate si nu dadea doi bani pe Danut, nepotul sau…

In ultimele clipe ale vietii, cand era pe patul de moarte, aceasta isi aminti de chipul lui firav si incepu sa planga… Fusese mult prea nepasatoare cu el… Il lasase pe el si familia lui sa sufere. Acum, ajuns la frumoasa varsta de 10 ani, baietelul nostru era victima unei lumi indiferente, dar lui nu-i pasa… Zi de zi facea fapte de generozitate, fapte de voluntariat.

Singurele haine pe care le avea erau un tricou albastru, putin cam stramt, niste pantaloni peticiti si o hainuta veche de stofa… Cat despre incaltaminte, purta si iarna, si vara niste pantofi negri, primiti acum vreo doi ani de la mama lui.

Dani invata la o scoala mica, de cartier, la care se duceau numai oamenii de jos. Profesorul il certa adeseori pentru ca nu avea uniforma corespunzatoare, dar pana la urma inceta sa-l tachineze, dandu-si seama ca era mult prea sarac ca sa aiba asa ceva…

Colegele lui, ce aveau cativa banuti in plus, il ajutau mereu, mai ales sa-si ia mancare… Dar deobicei, el refuza… Fetele il placeau pentru firea lui sincera si nevinovata, dar si pentru manierele pe care le avea, dat fiind faptul ca desi nu avea prea mare educatie, era singurul baiat politicos… Si pentru asta Dani era destul de respectat…

Invata foarte bine si isi facea temele foarte frumos, in ciuda faptului ca trebuia sa scrie langa lumanare, caci nu avea curent electric. Si desi soarta lui nu era una prea buna, din putinul pe care il avea, dadea si celorlalti saraci, pentru a le mai amagi destinul amar, pe care il primisera…

Am uitat sa va spun ca Dani avea si o sora, pe nume Loana… Aceasta locuia cu mama lui, la tara si se puteau vedea doar in vacante. Loana nu era la fel de generoasa ca fratele ei, dar acest fapt se datora vietii sarace la care era supusa… Iar Danut nu o condamna pentru aceasta.

Intr-o zi, pe cand era la scoala, un baiat mai mare ca el ii spuse razand:

-Ha ! Ce sarac esti… si pe deasupra si naiv… Cum poti sa dai totul saracilor, cand tu nu ai nici pe ce sa pui gura ?

-Pentru tine e greu de inteles, dar eu cand ii vad pe altii ca se satura, ma satur si eu, chiar daca nu am bani ca sa-mi pot lua ceva de mancare…

Colegul lui ramasese pentru o clipa ca o stana de piatra, neintelegand cum de Dani poate trai asa… Si nu a inteles nici mai tarziu, dar asta e tot consecinta a faptelor de mai sus… Dupa putin timp, toti ajunsesera sa il aprecieze enorm pentru ceea ce era, inclusiv ceilalti profesori… Era un elev model… Un suflet model…

Traind asa, intr-o lume a nepasarii, Dani crescu , ajungand la varsta de 20 ani… In scurt timp, datorita inteligentei lui, isi gasi un loc de munca… Nu ca miner, ci ca profesor, intr-o universitate celebra din New York.

Tatal lui murise cand avea 14 ani, de o boala incurabila, iar mama lui il parasise acum o luna… Sora lui, Loana, era grav bolnava, dar cu ajutorul unor medici englezi, foarte buni si a unei sume mari de bani, venita din munca lui Dani ea se recupera si veni la New York, pentru a locui impreuna cu fratele ei intr-o casa mare din centrul orasului… O iubea foarte mult pe sora lui, iar in timpul tratamentului cheltuise toti banii lui pe medicamente, nepasandu-i catusi de putin de el, fapt care o facuse pe sora lui sa devina si ea o persoana generoasa.

Nu dupa mult timp Dani, sau mai bine zis prof.Daniel Dumitrescu, isi gasi o sotie, si se muta cu ea in alta casa, lasandui-o pe cea precedenta surorii lui, care isi gasise si ea un sot…

Cat despre cariera lui profesorala, Daniel era cel mai iubit profesor de fizica… Adeseori ii sfatuia pe elevii lui sa fie generosi si sa nu se gandeasca numai la persoana lor… Iar ei, gandindu-se la cat de bun la suflet era dragul lor profesor, il ascultau si il respectau.

Pe copii lui, Daniel ii invata la fel ca pe elevii lui… Sa-si traiasca viata frumos, radiind de altruism… Si pentru asta a fost un parinte la fel de bun, dar si un sot grijuliu si afectuos…

Pamantul de la tara, pe care mama lui cultiva porumb, il daruise unor tarani saraci, iar acestia i-au multumit din tot sufletul, pentru generozitatea lui.

Foarte multi copii sarmani au fost dusi de el la orfelinatul pe care il construise cativa ani mai tarziu, pentru a adaposti sute de oameni neajutorati.

Presedintele Americii ii acordase premiul pentru cea mai buna activitate de voluntariat din zilele noastre si ii oferi o suma mare de bani, pe care Daniel o investise in amenajarea orfelinatului.

In fond, acel loc era si un loc bun de munca pentru multi oameni someri, dat fiind faptul ca erau bine platiti, iar munca lor nu era foarte grea… Existau cam 10 femei care ingrijeau copii, doi bucatari si mai multe persoane care aveau grija de curatenia orfelinatului…

In concluzie, dat fiind cazul de mai sus… “Bine faci… Bine gasesti !” sau mai bine spus… Comorile adevarate stau in suflet, nu in buzunar…