Era odata o fata de imparat, care nu putea suferi florile, pentru ca le considera mai frumoase decat ea. De aceea statea ascunsa in locuri fara vegetatie, numai de piatra si sticla. Singuratatea existentei ei nu o afecta, socotea ca este foarte placut sa nu ai nici un concurent, sa nu fie nimeni care sa te intreaca in ceva. Anii si zilele treceau precum gandul si fata de imparat devenea tot mai singura. Nimeni nu dorea sa-i fie prieten sau sa se casatoresca cu ea.

Intr-o zi de primavara, din intamplare, in curtea ei cea de piatra si sticla cazu un ghiocel din cer. Era o mica stea alba si delicata, ce raspandea un parfum proaspat. Fata dori sa-l striveasca imediat, dar cand vazu cat de mic si plapand era, hotari ca cel mai potrivit lucru ar fi sa nu-l ia in seama, pentru ca si asa nu-l observa nimeni.

O data cu Soarele ce-si intarea puterea si ghiocelul crestea si se facea din ce in ce mai mare si mai puternic. Parfumul sau umplu curtea de piatra, o invalui pe de-a intregul, asa ca prezenta lui nu mai putu fi ignorata de nimeni. Fata, cand observa ceea ce se petrecea sub ochii ei, se innegri de invidie si se imbolnavi, de nu mai putea cobori din pat. Ghiocelul deveni urias si acoperi tot palatul cu umbreluta lui formata din trei petale albe, imaculate. Incet,incet, prospetimea si mireasma lui primavaratica reusira sa topeasca curtea, palatul si inima de piatra a fetei. Eliberata, fata se indragosti de ghiocel si nu-l mai parasi niciodata.

Aceasta este povestea inimii de piatra, care se poate topi prin gingasie, prospetime si numai cu ajutor din cer. Ghiocelul, solul stelutelor ceresti, va intampina cu dragostea lui in fiecare primavara. Fie ca orice om sa-l poarte in suflet ca pe un simbol al prospetimii si gingasiei!