A fost odata o samanta care a ajuns pe o piatra, poate picase din cer sau poate fusese adusa de vant de niciunde, cert e, ca ea avea ca tovaras numai piatra pe care statea. In aceasta situatie ea incepu sa faca eforturi sa se imprieteneasca cu suportul ei, piatra. La inceput ea ii canta un cantecel, vegetal, binenteles si .. deodata piatra prinse viata si isi oferi prietenia, deschizand in corpul ei mici canale prin care samanta putea sa bea apa. Pe zi ce trecea prietenia lor se consolida si in cele din urma samanta prinse piatra in mici picioruse firave si incepu sa o iubeasca cu foc. Aceasta dragoste se intari si planta incepu sa-i multumeasca cerului pentru aceasta prietenie minunata si tot uitandu-se in sus la Domnul ea incepu sa se inalte.

Crescu si crescu pana ce deveni mareata si putu cuprinde cu privirea ei vegetala, tinuturi indepartate. In timpul acesta piatra o ajuta cu apa si chiar cu sarurile minerale din corpul ei. Pentru ca dorea sa vada ce se petrece in imprejur, incepuse si ea, piatra, sub forma de saruri minerale, sa urce in corpul plantei, ca sa aibe o perspectiva mai larga. Zilele treceau si circulatia sarurilor se intetea, pe de alta parte, Domnul trimetea acestor buni prieteni, binecuvantari si energii divine care sa-i intareasca, sa-i sprijine in relatia lor.

Cu timpul, incepu, din corpul celor doua, piatra si planta, sa cresca ramuri tinere si apoi fructe cu seminte care zburau si se infigeau in alte pietre si astfel ciclul se relua, si dintr-odata cei doi prieteni nu mai erau singuri, s-au trezit inconjurati de o multime asemenea lor. Astfel lua nastere o comunitate, pe care Domnul o numi Padure.