Intr-o padure tropicala cu multe liane, arbori de cauciuc si de cafea, traia un elefant, pe nume Tit. Acest elefant era mic, dar deosebit de antelept. In fiecare dimineata, el obisnuia sa faca o plimbare prin padure, sa mearga la rau,  sa faca cateva dusuri cu apa rece si sa admire rasaritul Soarelui si intreaga natura, care se trezea din somn.
Printre animalele padurii, Tit gasise un prieten, un mic papagal roz, pe care il chema Carlos. Acesta era foarte vorbaret si la fel de intelept ca si Tit. Ei  discutau despre foarte multe lucruri toata ziua si uneori mergeau in vizita pe la fiintele bolnave din padure.
Intr-o zi, cei doi au ajuns in dreptul unui copac, care plangea de suferinta. Induiosati, au hotarat sa faca tot ce le era in putinta ca sa-l ajute. Pentru ca nu prea intelegeau ce i se intamplase copacului  necajit, au cerut ajutor unui talmaci. Acesta  le transmise ca bolnavul avea o ramura rupta, care il durea foarte tare si il ampiedica sa-si vada de treaba. Imediat, Tit, cu trompa lui agila, indeparta ramura rupta si puse pansamente din ierburi tamaduitoare peste rana copacului. Carlos, in timpul asta, ii vorbea pacientului, il inveselea cu niste glume, ca sa mai uite de durere. Dupa ce rana a fost  pansata, copacul simti cum durerile il mai lasa si chiar zambi putin. Cei doi i-au spus ca vor sta pe aproape si ca poate oricand sa-i solicite pentru un ajutor. Copacul  se induiosa foarte tare la dragostea ce i-o aratau cei doi si porni sa planga de fericire. Lacrimile au inceput sa curga pe coaja lui groasa si sa se adune in mici jgheaburi lemnoase. Erau lacrimi de recunostinta si de aceea, erau deosebite. Cine se atingea de ele, simtea cum acestea uneau prin iubire fiinte ce se indrageau.
Acestea sunt lacrimile Arborelui de cauciuc.