Traia cândva în tara Oranj, printre padurile seculare, o doamna pisica oranj. Bineînteles ca numele ei era Oranj. Si puful ei oranj se ridica la cea mai usoara pala de vânt. Astfel încât parea aproape salbatica.

- Iat-o pe pisica razboinica !- strigau oamenii aproape înfricosati.

De ce bagase frica în oameni ? Pentru ca Oranj, pisica, nu era un animal obisnuit.Avea o înaltime nefireasca. Cu capul aproape atingea cerul. Din mers se hranea cu pasari ratacite în zbor si uneori cu fluturi. Oamenii îi asezau prin copaci, pe ramurele bucatele de carne si îi agatau strachini cu lapte. Nu i se stia vârsta. Unii spuneau ca s-ar putea sa aiba peste o suta de ani. Dar, vai, ce neghiobie ! Niciodata pisicile nu traiesc atât de mult. Nimeni nu întelegea de ce boala sufera aceasta pisica. Capul ei aproape acopera soarele – tot oranj ! – astfel ca oamenii traiau mai tot timpul în umbra.

În tara Oranj, datorita umbrei, plantele cresteau mici si firave. Ciutura-voievod, un domn crunt si nemilos, hotarî ca e timpul sa termine cu acest inamic al poporului sau. Trimise ostile sa o captureze. Dar, pisica uriasa, le azvârli cu o gheara. Soldatii pareau niste soricei în preajma ei. Atunci, Ciutura-Voievod se consulta cu sfetnicii sai si gasira un alt fel de a o captura. Îi pusera în paduri mici clopotei de vânt ce scoteau miorlaituri de pisica. Oranj îsi asculta suratele si parca toate pisicile se adunasera prin jur. Dar ea nu vedea nici una. Se lua dupa sunet.Caci ea avea un auz foarte fin. Si sunetul se oprea la poarta unui castel. Acest castel fusese construit de voievod chiar pentru pisica. Si-n acest castel locuiau o mie de pisici oranj. Ce-i drept normale. Oranj deschise usa grea si mare a castelului si vazu tot neamul pisicesc. Tare se mai bucura. Nu mai era singura. Se tolani pe dalele castelului lasând poporul de pisici s-o smotoceasca, rostogolindu-se de placere si mieunând de încântare. În fiecare zi slujbasii lui Ciutura- voievod carau galeti imense de hrana si apa. Deschideau usor poarta cea mare si grea si lasau lânga capul felinei galetile. Oranj îsi lasa mai întâi suratele sa manânce si apoi, ridica capul timid si lipaia si ea din galeti. Si viata trecea far de griji si nimeni nu o deranja.

Cert este ca din clipa în care Oranj, pisica razboinica, fu trimisa catre castel de mieunatul suratelor, cerul se limpezi, soarele straluci si plantele începura sa creasca ca în poveste. Poporul de oameni scapase de foamete. Saraca Oranj, nici nu si-a dat o clipa seama ca era cauza nenorocilor oamenilor !

Nu stiu ce s-a mai întâmplat cu pisica Oranj. Dar în tara Oranj este liniste si pace.