Balaurul cu sapte capete

A fost odata ca niciodata,ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;de cand se scria musca pe parete,mai mincinos cine nu crede.

A fost odata intr-o tara un balaur mare, nevoie de cap. El avea sapte capete, traia intr-o groapa, si se hranea numai cu oameni. Cand iesea el la mancare, toata lumea fugea, se inchidea in case si sta ascunsa pana ce-si potolea foamea cu vreun drumet pe care il tragea ata la moarte. Toti oamenii locului se tanguiau de rautatea si de frica balaurului. Rugaciuni si cate in luna si in soare se facusera, ca sa scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesatios balaur, dara in desert.

Fel de fel de fermecatori fusera adusi, insa ramasera rusinati cu vrajele lor cu tot. In cele din urma, daca vazu imparatul ca toate sunt in desert hotari ca sa dea pe fiica sa de nevasta celui care va scapa tara de napasta.

Iara dupa ce se duse vestea in tara, mai multi voinici se vorbira sa mearga impreuna la panda si sa mantuiasca tara de un asa balaur infricosat. Ei se intelesera intre dansii ca sa faca un foc la marginea cetatii, care era mai apropiata de locul unde traia balaurul, si in care cetate era si scaunul imparatiei, si acolo sa stea sa privegheze pe rand cate unul, pe cand ceilalti sa se odihneasca; si ca nu cumva cela ce ar fi de panda sa adoarma si sa vie balaurul sa-i manance d-a gata, facura legatura ca cela care va lasa sa se stinga focul sa fie omorat drept pedeapsa daca va dormi cand ar trebui sa fie destept.

Cu acesti voinici se intovarasi si un om verde, pui de roman, stii colea, care auzise de fagaduinta imparatului si venise sa-si incerce si el norocul.

Pornira, deci, cu totii, isi alesera un loc aproape de groapa si se pusera la panda. Pandira o zi, pandira doua, pandira mai multe zile, si nu se intampla nimic. Iara cand fu intr-una din zile, cam dupa asfintitul soarelui, pe cand era de rand viteazul nostru sa pandeasca, iesi balaurul din groapa si se indrepta catre voinicii cari dormeau pe langa foc. Viteazului care priveghea, i se facuse inima cat un purice, dara, imbarbatandu-se, se repezi, si unde se arunca, mare, asupra balaurului cu sabia goala in mana, si se lupta cu dansul, pana ii veni bine si harst! ii taie un cap, harst! si-i mai taie unul, si asa cate unul, cate unul pana ii taie sase capete. Balaurul se zvarcolea de durere si plesnea din coada, de te lua fiori de spaima, viteazul nostru insa se lupta de moarte si obosise, iara tovarasii sai dormeau dusi.

Daca vazu el ca tovarasii sai nu se desteapta, isi puse toate puterile, se mai arunca o data asupra grozavului balaur si-i taie si capul ce-i mai ramasese. Atunci un sange negru lasa din ea, fiara spurcata, si curse, si curse, pana ce stinse si foc si tot. Acum ce sa faca viteazul nostru, ca sa nu gaseasca focul stins cand s-or destepta tovarasii lui, caci legatura lor era ca sa omoare pe acela care va lasa sa se stinga focul. S-apuca mai intai si scoase limbile din capetele balaurului, le baga in san si iute, cum putu, se sui intr-un copaci inalt si se uita in toate partile, ca de va vedea undeva vro zare de lumina, sa se duca si sa ceara nitel foc, ca sa atate si el pe al lor ce se stinsese. Cata intr-o parte si intr-alta si nu vazu nicairi lumina. Se mai uita o data cu mare bagare de seama si zari intr-o departare nespusa o schinteie ce abia licarea. Atunci se dete jos si o porni intr-acolo.

Se duse, se duse, pana ce dete de o padure, in care intalni pe Murgila, si pe care il opri pe loc, ca sa mai intarzie noaptea. Merse dupa aceea mai departe si dete peste Miazanoapte, si trebui sa o lege si pe dansa ca sa nu dea peste Murgila. Ce sa faca, cum sa dreaga ca sa izbuteasca? O ruga sa-i ajute a lua un copaci in spinare, care, zicea el, il taiase de la radacina; o invata el sa se puie cu spatele sa impinga, pe cand el tot cu spatele la copaci de ceealalta parte va trage cu mainile, ca sa-i pice in spinare si sa-l ia sa se duca la treaba lui.

Miazanoapte, de mila si de rugaciunea ce-i facu, se puse cu spatele la copaciul care i-l arata viteazul si, pe cand impingea, el o lega de copaci cobza, si porni inainte, ca n-avea vreme de pierdut.

Nu facu multa cale si intalni pe Zorila, dara lui Zorila nu prea ii da mesii a sta mult de vorba, caci, zicea el, se duce dupa Miazanoapte, pe care o luase in goana. Facu ce facu si-l puse si pe dansul la buna randuiala, ca si pe ceilalti doi, dar cu mai mare bataie de cap. Apoi pleca inainte si se duse pana ce ajunse la o pestera mare, in care zarise focul.

Aci dete peste alte nevoi. In pestera acolo traiau niste oameni uriasi carii aveau numai cate un ochi in frunte. Ceru foc de la dansii, dar ei, in loc de foc, pusera mana pe dansul si-l legara. Dupa aceea asezara si un cazan pe foc cu apa si se gateau sa-l fiarba ca sa-l manance.

Dara tocmai cand era sa-l arunce in caldare, un zgomot se auzi nu departe de pestera aceea, toti iesira, si lasara pe un batran de ai lor ca sa faca asta treaba.

Cum se vazu viteazul nostru singur numai cu unchiasul, ii puse gand rau. Unchiasul il dezlega ca sa-l bage in cazan, dara voinicul indata puse mana pe un taciune si-l azvarli drept in ochiul batranului, il orbi, si apoi fara sa-i dea ragaz a zice nici carc! ii puse o piedica si-i facu vant in cazan. Lua focul dupa care venise, o apuca la sanatoasa, si scapa cu fata curata. Ajungand la Zorila, ii dete drumul. Dupa aceea o tuli la fuga si fugi pana ce ajunse la Miazanoapte, o dezlega si pe dansa, si apoi se duse si la Murgila pe care il trimise sa-si vaza de treaba. Cand ajunse la tovarasii sai, ei tot mai dormeau. Nu incepuse, vezi, inca a se arata albul zilei, atat de lunga fu noaptea, fiindca voinicul ii oprise cursul, si asa avu timp destul sa colinde dupa focul care ii trebuia. N-apuca sa atate focul bine si tovarasii sai, desteptandu-se, zisera:

- Dara lunga noapte fu asta, mai vere.

- Lunga da, vericule, raspunse viteazul.

Si se umfla din foale ca sa aprinza focul. Ei se sculara, apoi incepura a se-ntinde si a casca, dara se cutremurara cand vazura namila de lighioana langa dansii si un lac de sange cat pe colo. Zgaira ochii si cu mare mirare bagara de seama ca capetele balaurului lipsesc, iara viteazul nu le spuse nimic din cele ce patise, de teama sa nu intre ura intre dansii, si se intoarsera cu totii in oras.

Cand ajunsera in cetate, toata lumea se veselea cu mic cu mare de uciderea balaurului, da lauda sfantului ca trecuse noaptea aia lunga, mai ajunsera o data iara la ziua si ridica pan in naltul cerului pe mantuitorul lor. Viteazul nostru, care vazuse si el lipsa capetelor, nu se framanta deloc cu firea, fiindca se stia curat la inima, si porni catre curtea imparateasca, ca sa vaza ce s-o alege cu capetele fara limbi, caci el intelesese ca aici trebuie sa se joace vreo dracie. Pasamite, bucatarul imparatului, un tigan negru si buzat se dusese d-a minune sa vaza ce mai ala, bala, pe la flacaii ce stau la panda. Si daca dete peste dansii dormind si peste dihania spurcata fara rasuflare, el se arunca cu satarul de la bucatarie si-i taie capetele. Apoi merse la imparatul cu capetele si i le arata, falindu-se ca el a facut izbanda. Iara imparatul daca vazu ca se infatiseaza bucatarul curtii cu izbanda, facu o masa mare, ca sa-l logodeasca cu fie-sa, si pusese in gand sa faca o nunta, unde sa cheme pe toti imparatii. Tiganul arata la toata lumea hainele sale pe care le umpluse de sange, ca sa fie crezut. Cand ajunse viteazul nostru la palat imparatul cu voie buna sedea la masa, iara cioropina sta in capul mesei pe sapte perne. Cum ajunse la imparat ii zise voinicul:

- Preainaltate imparate, am auzit ca oarecine s-ar fi laudat catre maria-ta ca el ar fi ucis pe balaur. Nu e adevarat maria-ta, eu sunt acela care l-am omorat.

- Minti, mojicule, striga tiganul ingamfat si poruncea slujitorilor sa-l dea afara.

Imparatul, care nu prea credea sa fi facut tiganul asta voinicie, zise:

- Cu ce poti dovedi zisele tale, voinicule?

- Zisele mele, raspunse viteazul, se pot dovedi prea bine, porunciti numai ca mai intai sa se caute daca capetele balaurului, care stau colea la iveala, au si limbile lor.

- Sa caute, sa caute, zise bahnita.

El insa o cam bagase pe manica, dara se prefacea ca nu-i pasa. Atunci cautara si la nici unul din capete nu gasira limba, iara mesenii inmarmurira, caci nu stiau ce va sa zica asta. Tiganul, care o sfeclise de tot si care se caia de ce n-a cautat capetele in gura, mai nainte de a le aduce la imparatul, striga:

- Dati-l afara ca e un smintit si nu stie ce vorbeste.

Imparatul insa zise:

- Tu, voinicule, va sa zica ne dai sa intelegem ca acela a omorat pe balaur care va arata limbile.

- Fugi d-acolo, imparate, zise tiganul care tremura ca varga si se-ngalbenise ca ceara, nu vezi ca calicul asta este un desuchiat care a venit aici sa ne amageasca?

- Cine amageste, raspunse voinicul linistit sa-si ia pedeapsa.

El incepu apoi a scoate limbile din san si a le arata la toata adunarea, si de cate ori arata o limba de atatea ori cadea si cate o perna de sub tigan, pana ce, in cele din urma, cazu si el de pe scaun, atat de tare se speriase dihania.

Dupa aceea voinicul nostru spuse toate cate a patit si cum a facut de a tinut noaptea atat de mult timp. Nu-i trebui imparatului sa se gandeasca mult si sa vaza ca voinicul care vorbea avea dreptate, si cum era de suparat pe tigan, pentru miselia si minciuna lui cea nerusinata, porunci si numaidecat se aduse doi cai neinvatati si doi saci de nuci, lega pe tigan de coadele cailor si sacii de nuci si le dete drumul. Ei o luara la fuga prin smarcuri, si unde cadea nuca, cadea si bucatica, pana ce s-a prapadit si tigan si tot.

In urma pregatindu-se lucrurile, dupa cateva zile facu nunta mare, si lua romanasul nostru pe fata imparatului de sotie, si tinu veselie mare si nemaipomenita mai multe saptamani, puindu-l si in scaunul imparatiei, iara fata lacrama si multumi lui Dumnezeu ca a scapat-o de slutenia pamantului, de harapina spurcata. Eram si eu p-acolo si dedeam ajutor la nunta, unde caram apa cu ciurul, iara la sfarsitul nuntei adusera un cos de prune uscate sa arunce in ale guri cascate.

Iara eu incalecai p-o sa si v-o spusei dumneavoastra asa.

Stapanii palatului cunoscura pe imparatul, dara el nu-i cunoscusera pe dansii, vezi ca nici nu-i trasnea lui prin cap ca ei sa mai traiasca. Imparatul nici n-avea vreme sa se minuneze de ceea ce vazu in acele palaturi. Napuca sa priveasca cu bagare de seama la lucrurile ce mergeau singure si-si faceau slujba, si sta sa asculte la altele cari vorbeau si se imbarbatau una pe alta la lucru. Masa se puse in liniste si cu buna randuiala. Toate isi aveau vataful lor: tacamurile mesei, trancanaile de la bucatarie, asternuturile, maturile de casa si de curte, grajdurile, curtea, toate erau cu randuielile lor.
Dupa ce ospata ca un imparat, a doua zi plecara vanatorii cei rataciti. Gasind o poteca care ii scoase la luminis, de unde cunoscura drumul, imparatul pleca la curtea lui cu hotarare desavarsita a pune gonaci cari sa afle ale cui erau palaturile acelea din coprinsul imparatiei sale, si despre care nimeni nu-i povestise nimic.
El avea de gand ca sa poruneasca mai apoi sa i-l aduca lui acolo. Vulturul urma a hrani copilasul lepadat de ma-sa si pus in copaci, carele crestea repede ca o floare, pana ce intr-o zi se tinu vulturoaica dupa dansul sa vaza unde tot vine el. Cand privi ceea ce facea, isi zburli penele de pe dansa si puse gand rau copilului. Ea se ascunse si stete acolo pana ce pleca vulturul.
Cum se duse el, vulturoaica veni la copil si cu pliscul incepu a ciocni in pieptul copilului, ca sa-i manance rarunchii. Pieptul fiind tare, pentru ca era, cum zisei, de aur, nu-l putu sparge asa lesne. Copilul, cum simti ciocniturile vulturoaicei, intinse manusitele, parca l-ar fi invatat cineva, apuca pe vulturoaica de gat, si stranse, si stranse, pana ce o sugruma si cazu jos moarta. Atunci si copilul, coborandu-se din copaci, o apuca razna pe camp.
In cale se intalni cu un cocor. Cum il vazu, se imprieteni cu el. Cocorul dand peste o asa bunatate si frumusete de copil, nu se mai indura a se dezlipi de dansul, si traiau impreuna in cuibul lui. Gasind o carte pe unde colinda cocorul, o aduse baiatului, si acesta invata sa citeasca si sa scrie. Dupa ce se mai mari baiatul, cocorul il invata a face o luntre, cu care se plimba pe apa. El lua oameni cu dansul in luntre, cu care se invata la manat. Mai tarziu el ii si intrecu la mestesugul de a mana luntrea si ii plimba si pe dansii. Plimbandu-se el asa pe apa, a zarit palaturile tatalui sau. A cercetat ce era aceea si a aflat ca acolo traieste o pereche de oameni. El s-a dus sa faca cunostinta cu dansii.

Acolo, din una, din alta, se dara in vorba si despre copii, si afla ca el este copilul lor.
Dupa aceasta parintii il rugara sa ramaie cu dansii. El nu voi, vezi ca ursita lui il tragea in alta parte. Se puse in luntre si iesi la lume.
Aci daca ajunse, dete peste palaturile imparatului, tatal ma-sii.
Cum il vazu imparatul, nu stiu ce parca ii zicea sa ia in nume de bine pe acest june.
Iar lui, fara sa stie de ce, ii tacaia inima de bucurie.v Vezi ca, mare, sangele apa nu se face, si rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet.
El intra in slujba la imparatul.
Si ispravile ce aduse imparatiei prin iscusinta lui facu pe imparat sa aiba pe acest tanar mai de aproape al sau. Fiind tot pe langa imparatul, si vazand adesea pe fata imparatului, caci dupa surghiunirea fetei celei mari dobandise imparatul alta fata, il batu gandurile sa se intinza pana la dansa si nu gresi, caci si ea pusese ochii pe dansul.
Intr-o zi se incumese ai face cu mustata, dara cam cu sfiala; ea se uita gales la dansul.
Azi asa, maine asa, pana ce intr-o zi mersera amandoi inaintea imparatului, dadura in genunchi, marturisira ca sunt indragiti, si se rugara de imparatul sa-i casatoreasca.
Imparatul, carele stia de patarama celei dintai fete, nu se impotrivi nici o cirta de timp, ci stiind si pe baiat destept si ager la minte, puse de le facu un pui de nunta de stiu ca s-a dus pomina.
Apoi fiind si batran, se cobori din scaunul imparatiei si ii urcara pe dansii, cari domnira cu omenie cate zile avura. Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.